Bistrița are o magie arhitectonică (urbană), este un oraș vivabil, insuficient de autocritic și de nesociologic. Organizați-vă!
Povestea de viață a lui Cornel Ban a început pe meleagurile noastre. Cu origini în Bistrița-Năsăud, Cornel Ban are o istorie fabuloasă. Este doctor în științe politice (University of Maryland), specializarea economie politică, și actualmente profesor universitar la Boston University și University of London. A publicat și are în curs de publicare proiecte de cercetare pe teme legate de migrație, dinamica economiei sociale europene, dezbateri economice în puterile economice emergente și Brazilia în special, guvernanța transnațională în Europa și transformările recente ale economiilor din periferia mediteraneană și sud-est europeană a aceluiași continent. În anul 2016 a fost nominalizat la gala “Oamenii Timpului”. În anul 2014 a publicat în limba română cartea Dependență și Dezvoltare. Economia Politică a Capitalismului Românesc (Editura Tact), care a primit premiul revistei Foreign Policy. În 2016 a publicat la editura britanică Oxford University Press volumul Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local, care a primit premiul pentru cea mai bună carte în economie politică internațională pe 2016 de la British International Studies Association.
În și din orașul nostru vin și pleacă o suită de oameni care s-au născut aici, care au plecat datorită unor dorințe legate de împlinirea lor profesională, legată de cunoaștere și se întorc apoi acasă. Ce m-a surprins la dumneavoastră a fost faptul că am întâlnit un om atât de simplu (și aici mă refer la comportamentul acela sincer), care poartă mereu un zâmbet, un salut cald și o deschidere față de fiecare om cu care interacționează; un om care provine dintr-o lume în care se vorbește despre esența și evoluția lumii și despre minți extrem de ingenioase și care, totodată, știe să revină aici unde lucrurile au rămas oarecum blocate, într-un fel al nostru, pe care nu prea reușim să-l depășim. V-ați născut în acest județ, ați plecat către o zonă în care v-aţi desăvârșit din punct de vedere educațional, ați avut experiențe în România până la o anumită vârstă după care ați plecat în străinătate…cu ce amintiri ați rămas din copilărie, din adolescență? Cum ați evoluat și cum vedeți starea lucrurilor acum? Ce le-ați transmite oamenilor de aici, având în vedere că ați rămas în contact cu familia, cu România, cu zona din care proveniți? Ce sfat le-ați da tinerilor, dintre care majoritatea sunt tentați să plece și, dacă pleacă dincolo, nu vor să se mai întoarcă acasă?
Prima întrebare la care voi răspunde este despre ,,cum văd locul,,... Eu vin din zona rurală a județului, zonă care era, oarecum, un amestec de lume dinainte de comunism şi asta pentru că satul Liviu Rebreanu nu a fost colectivizat din motive implicite, dar era o zonă de navetiști în Năsăud la platforma industrială, deci practic era o regiune semiurbană. A fost interesant pentru că am trăit între două spații, cel a bunicilor și străbunicilor, o parte din ei analfabeți, aducând cu ei niște moșteniri pe cât de frumoase, pe atât de sinistre despre trecut. În generația stăbunicilor mei, de pildă, toată lumea era antisemită, fapt care ne spune foarte multe lucruri sinistre despre locul din care veneam. Pe de altă parte, erau niște îngeri când venea vorba despre familia, copiii și nepoții lor. Era o lume realist-magică. Crescând lângă ei, nu știai care dintre poveștile lor sunt realitate și care nu. Era o anumită solidaritate de clan foarte mediteraneană. Un al doilea aspect al lumii respective este faptul că din generația părinților mei făceau parte cei care sunt categoria detestată, cea a țăranilor urbanizați, pentru că toți veneau din rural. Tatăl meu provine dintr-un fost sat de iobagi de lângă Cluj (Mociu se numește). El vine din categoria de etnici români care erau în piramida socială (erau undeva la 5% la baza piramidei-ultimii oameni, fără curent electric). Pentru el a reprezentat un progres social faptul că s-a dus într-un sat unde avea curent electric. A fost și este un tip fabulos.
A fost o lume interesantă din punctul acesta de vedere; se împleteau cele două realități cu tensiunile dintre ele în sensul că mama mea a fost foarte mândră de faptul că a putut să se tundă, să nu poarte năframă și să poarte pantaloni, în anii ‘70. Era un lucru pe care acum biserica ortodoxă dorește să îl reinstituie - fustele lungi și năfrămile. Era o lume groaznică pentru femei. Eu am crescut văzând ce sinistră este opresiunea aceasta, în care un bărbat să fie tiran fără limită. Eu nu am nostalgii foarte mari. Cei care idealizează perioada interbelică uită să remarce gradul sinistru de alfabetism, lipsa de acces la serviciile medicale, precaritatea mobilității sociale și, în primul rând, opresiunea de gen, care era cumplită în societatea tradițională. Într-un fel, asta m-a lecuit de anumite nostalgii folclorizante despre identitatea noastră, pe care trebuie să le scoatem, analitic, la suprafață. Maturizarea socială a unei comunități se face prin critica trecutului, nu cu idealizarea trecutului (aici mă refer la nivel de națiune). În România există o anumită deschidere critică față de trecut, nu suficient de mare, dar există. Mai ales în rândul tinerilor. Acesta este primul lucru pe care am vrut să-l spun despre mine. Al doilea lucru este motivul pentru care am ales să plec de la sat. Se întâmpla în anul 1988. Fiind un sat colectivizat, nu puteam să citesc cât vroiam eu și aveam foarte multe cărți acasă primite de la un medic din Năsăud, printre care era și o carte de istorie a arhitecturii, cu fotografii ilustrate din clasa a-XII-a. Am zis: ,,Eu vreau să merg la Cluj, să înțeleg exact arhitectura gotică...” Eram fascinat de asta... Lumea în care trăiam era o lume fără televiziune, erai înfometat vizual după altceva! După școală, părinții mă trimiteau la vaci și acolo citeam enorm.
De unde a venit setea aceasta de carte? Ați avut un mentor în familie?
Da, am o istorie personală acolo. Bunicul meu a fost adoptat în 1908. Venea dintr-o familie catolică, foarte numeroasă. Unul dintre unchii săi fiind neocatolic, putea fi promovat în administrația imperială (dacă vorbeai maghiară și germană puteai să ajungi la orice nivel). Unchiul său nu a avut copii și l-a adoptat, un fel de adopție semi legală.
Unchiul a făcut Facultatea de Drept la Budapesta și a fost judecător la curtea de minori din Cluj înainte de primul război mondial. Străbunicul meu a fost trimis la liceul maghiar până în 1917, când tatăl său era pe front în Italia și a murit. Era cel mai în vârstă dintre copii și l-au retras de la școală. L-au adus cu forța în sat, el nici nu vorbea foarte bine românește, dar era un om foarte citit. Așa că eu am crescut cu poveștile lui despre Matei Corvin și regii maghiari, traduse în limba română de el. M-a alfabetizat cu forța în jurul vârstei de 4 ani. Trebuia să citesc titlurile din ziarul Scânteia, nu înțelegeam nimic pentru că eram la grădiniță, dar când am mers în clasa I citeam fluent și mă plictiseam la ore. Eu citeam deja ziarul cu el (cea mai interesantă parte din ziarul Scânteia era „Faptul divers”, unde se dezbăteau subiecte despre crime și un alt ziar era Cronica Internațională unde se povestea despre scandalul cu americanii în Iran, cu elicoptere prăbușite în deșert, etc). Un alt aspect care m-a ajutat a fost doctoratul pe care l-am făcut pe studii de dezvoltare. Una dintre narațiunile pe care le-am citit acolo spunea așa: „cel mai viguros predictor al dezvoltării economice a unei țări, în afară de geografie, este cât de devreme a fost alfabetizată majoritatea populației”.
Maximul de talent pe care îl poți scoate dintr-o societate se face în felul acesta, mai ales în societatea cunoașterii. Am avut un noroc, a fost un accident biografic. Al doilea accident biografic, a fost acela că mama mea a intrat la medicină și a fost retrasă de părinți, tot sub aspect patriarhal (cum adică singura fată la părinți să-și lase părinții singuri!!). A luat examenul la Liceul Sanitar din Cluj, au adus-o acasă și au înscris-o la o școală profesională. Practic un fel de blocare a mobilității sociale. Al treilea accident biografic este că sistemul comunist, sinistru din multe puncte de vedere, avea totuși o modalitate de a asigura egalitatea accesului la educație, inclusiv în zona rurală. Ne trezeam cu educatoare sau propunătoare (așa se numeau atunci), care te evaluau la sfârșitul anului după perfomanțele dezvoltării cognitive și, dacă făceai treabă foarte bună, te mutau din Liviu Rebreanu în Năsăud, de exemplu. Prin urmare, lumea era foarte motivată în acest sens.
La școală, am avut noroc de învățători foarte buni la țară. Am avut un plan de „evadare” de la țară, mergând la liceul militar la Alba-Iulia, unde ne asigurau masă, casă fără condiții și unde se intra destul de greu, dar profesorii erau foarte buni. Vroiam să locuiesc într-un oraș mare. Nu am vrut să devin militar, așa că am evadat și din armată și mi-am îndeplinit visul provincial de a sta în Cluj, unde am fost admis la Facultatea de Filologie. După liceu, timp de un an, am predat limba engleză la Parva (eram profesor înlocuitor) și acolo am citit cel mai mult (pe vremea aceea erau biblioteci la țară). Am urmat apoi Facultatea de Drept, tot la Universitatea Babeş-Bolyai. Un alt aspect care stă sub semnul continuității în viața mea a fost faptul că modelul meu în viață au fost femeile puternice, nu bărbații puternici, deoarece au ceva în plus, și anume, inteligență emoțională. Dispunând de o determinare mult mai mare în a trece peste obstacole, femeile au o capacitate superioară bărbaților. Și într-o societate ca a noastră (sexistă), cele care o fac pe termen lung sunt imbatabile. Eu am fost format la Cluj de Stanca Gidro, care era un fel de feministă fără să știe de fapt. Era radical de egală pe partea de gen, cel mai bun profesionist din baroul Cluj (a fost coordonatorul baroului timp de 10 ani), cu o capacitate cerebrală foarte mare și cu răbdare să te învețe meserie. Am învățat meserie de la ea. M-a luat în barou fără compromisuri, m-a acceptat prin recomandare. Așa am ajuns să fac Drept, altfel nu făceam... Am plecat apoi în SUA.
Cum a fost trecerea de la Filologie/Filosofie la Drept?
Mi-am dorit să am o meserie într-o societate brutală, cum era cea de tranziție fără plasă de securitate, în care să te poți lupta cu sistemul, dar să poți să ai și demnitate economică. Nu a fost idealism pur. Dacă aș fi fost în Danemarca, m-aș fi făcut profesor de literatura engleză, deoarece pentru asta mă pregătisem, însă nu mi-am permis luxul de a lua o asemenea decizie în țară.
Am fost implicat în sindicatul studențesc, în greve, eram foarte supărat pe sistem. Sistemul lucrează prin pârghii legale. Dacă înțelegi pârghiile legale,îți poți manifesta furia asta mai productiv. Evident că avocatura însemna cu totul altceva. Am înțeles cum funcționa sistemul. Însă am avut o criză intelectuală și în avocatură. În anul II am fost în Haga la un curs de pregătire în drept internațional pentru tinerii avocați, care viza dispute dintre entitățile private care locuiesc în țări diferite. Am fost puțin alienat în sensul că mi-am asumat că acesta e maximul de pregătire pe care poți să-l ai, dar până la urmă care e miza? Miza era ,,cum putem să facem bani mai competent decât înainte...” chestie care mi s-a părut foarte neinteresantă din punct de vedere personal. După cursul respectiv, am fost în America la un schimb de experiență, la Universitatea de Drept de acolo, unde am întâlnit profesori universitari americani care mi-au schimbat complet perspectiva, care erau plătiți ca să gândească, aveau biblioteci cu tot ce vroiau ei, erau plătiți destul de bine, încât să nu aibă grija traiului pe termen lung. Am plecat în America în momentul în care m-am întors de acolo și am zis „ce grozav! măcar pentru masterat să mergem acolo”.
Vorbim de anii ‘97-’98. I-am propus soției mele să mergem la master într-un oraș mare, și așa neam hotărât să mergem în SUA.
Bistrița este un oraș cu speranță
De aceea revin acasă cu speranțe și mai mari decât aș fi revenit acum 15 ani. Este un oraș frumos. Când te uiţi la Bistrița din anumite unghiuri din care se văd doar acoperișurile astea cu solzi și cu multe turnuri, în condițile în care o treime din centru e gol, o văd foarte diferit și bine în următorii 15-20 ani cu condiţia să oprim „hemoragia” asta de oameni pe care o avem… nu numai în afară și înspre Cluj, ci şi înspre zone în care tinerii cred că se pot realiza profesional mai bine... Şi nu stiu cum o vom putea opri.
Bistrița în 3 cuvinte...
Are o magie arhitectonică (urbană), este un oraș vivabil, insuficient de autocritic și de nesociologic. Îmi doresc pentru Bistrița grădinițe și creșe super bune, acces pentru toată lumea, indiferent de clasele din care provin, toate să fie atractive, luminoase, cu oameni bine plătiți. Al doilea lucru pe care l-aș propune pentru Bistrița îi privește pe angajații primăriei. Aș aduce trei sociologi specializați în urbanistică de la Sociologie Cluj. Bine plătiți, cu locuință asigurată în Bistrița, vor aduce niște schimbări vizibile. Avizul lor ar conta pentru planurile de dezvoltare ale orașului.
...un salut pentru Buna ziua, Bistrița!
Organizaţi-vă! Organizați-vă într-o masă critică pentru un proiect de viitor, care să cuprindă tinerii aceștia care încă mai speră cu energie și viziune, în care povestea lor de viață să nu fie doar mutarea într-un alt centru urban aglomerat, în care într-adevăr se pot realiza altfel.
Va urma...
